Ca şi în cazul altor tulburări de personalitate, cauzele tulburării de personalitate borderline nu sunt încă pe deplin înţelese. În loc de cauze specifice, identificabile, factorii care contribuie la dezvoltarea tulburării de personalitate borderline formează o mixtură de genetic, social, biologic şi evenimente traumatizante din trecutul individului. În ce măsură fiecare predomină, variază de la individ la individ. În acest articol mă voi concentra în speţă asupra cauzelor de ordin genetic şi social, cu precădere asupra celor din nişa deficienţelor de văz.

Primele simptome ale tulburării de personalitate borderline apar spre sfârşitul adolescenţei şi începutul vieţii de adult. Urmează să analizăm în ce măsură deficienţele de vedere cu care individul s-a născut sau care au fost detectate în copilărie pot facilita apariţia BPD-ului, şi în ce măsură factorii de mediu – cu precădere cei sociali, derivaţi din viaţa de familie – contribuie la dezvoltarea acestei tulburări de personalitate.

Simptomele BPD-ului sunt variate. Conform DSM-ului, este nevoie ca cinci din nouă simptome să fie prezente pentru a putea pune un diagnostic, după cum urmează: comportament impulsiv, flutuaţii în dispoziţie, tendinţe autodistructive, episoade scurte dar intense de anxietate sau depresie, dificultate în controlarea emoţiilor, sentiment de vid interior, teamă de abandon (real sau imaginar), gândire dihotomică, teamă de singurătate (American Psychiatric Association, 2013). La acestea se adaugă efectele secundare derivate din anxietate, atacuri de panică, depresie, stres sau fobie socială: sentiment de devalorizare, aplatizare afectivă, scurte accese de paranoia, discomfort psihic.

Studii efectuate asupra relaţiei dintre depresie şi tulburarea de personalitate borderline au dezvăluit că între cele două există o relaţie strânsă (Caroll, 1981), ambele având surse comune şi non-specifice, ambele fiind interconectate prin propria lor ocurenţă (Koenigsberg, 1999).

Dacă în ceea ce priveşte cauzele biologice ale incidenţei tulburării de personalitate borderline studiile au arătat că BPD-ul este generat de o insuficienţă neuroimunologică, mai specific o dereglare în producerea de neuropeptide Y, beta-endorfine şi insulină (Holden, 1997), cauzele psihosociale ţin de mediul în care copilul s-a dezvoltat. Dacă acel copil s-a născut cu o tulburare de vedere, va percepe lumea într-un mod distorsionat, comparativ cu cei fără tulburare de vedere. Mai precis, modul în care se raportează la mediul înconjurător şi modul în care cei din mediul imediat apropiat se raportează la copil pot genera sentimente de inferioritate, frustrare, deznădejde. Acestea la rândul lor pot duce ulterior la interiorizarea sentimentelor copilului, ceea ce favorizează apariţia tulburării de personalitate borderline mai târziu în viaţă.

În cazul în care copilul a moştenit pe cale genetică deficienţa de văz, putem presupune că părinţii acestuia, cei care îl cresc şi cu care interacţionează zilnic au de asemenea o formă mai mult sau mai puţin gravă de tulburare de vedere. În perioada copilăriei, pe măsură ce copilul se va dezvolta, va observa şi înţelege treptat faptul că viaţa lui este diferită şi că părinţii se raportează diferit la persoana lui în comparaţie cu alţi copii (fraţi, colegi de şcoală, prieteni, vecini). Îşi va cunoaşte limitele şi va înţelege că aceste limite sunt un impediment în activitatea de zi cu zi. Mai mult, în cazul familiilor în care deficienţa de vedere se transmite pe cale genetică, ajutorul acordat copilului va fi deficitar. Un părinte care el însuşi are o deficienţă de văz va transmite involuntar un mesaj de neajutorare copilului, care – la rândul lui – va infera că respectivul părinte nu-l poate ajuta mereu. Mai mult – că respectivul părinte are la rândul lui nevoie de ajutor, implicit deci din partea copilului. Neputinţa ultimului va genera sentimente de inferioritate, frustrare, neajutorare. În cazul în care şi alţi factori contribuie la această stare de neajutorare şi frustrare, tulburarea de personalitate borderline poate intra în faza incipientă. Mai multe generaţii de deficienţe de vedere transmise genetic, fiecare cu propriul sentiment de ”a fi diferit” şi piedicile puse în calea unui trai care se apropie de cel al mediei sociale, pot favoriza apariţia şi transmiterea pe cale genetică a uneia sau mai multor tulburări de personalitate. Cele care se disting ca fiind mai degrabă plauzibile sunt tulburarea de personalitate borderline şi tulburarea de personalitate dependentă.

În cazul deficienţelor de vedere care nu implică pierderea totală şi irevocabilă a funcţiilor vederii la o vârstă fragedă, cum ar fi în cazul glaucomului, dezvoltarea BPD-ului devine cu atât mai probabilă. Copilul nu va fi privat de văz în primii ani ai vieţii dar se va lupta cu deficienţa de văz pe parcursul ei. Va intui viitorul, va percepe o frântură din cum ar fi lumea dacă n-ar avea probleme de vedere, iar asta la rândul ei va genera sentimente de frustrare mai puternice decât în cazul în care respectivul copil s-ar fi născut în imposibilitatea de a discerne vizual mediul înconjurător. Cuplat cu sentimentul inevitabilului şi factori sociali care-i permit să distingă faptul că majoritatea celor din jur nu se confruntă cu problemele lui, respectivul copil va trece printr-un carusel în care domină stima de sine scăzută, alternată cu sentimentul speranţei, depresie, anxietate. Asemenea fluctuaţii sunt caracteristice tulburării de personalitate borderline şi – din nou – pot favoriza apariţia acesteia.

În adolescenţă, copilul va deveni conştient de faptul că, cel puţin într-o oarecare măsură, depinde de cei fără deficienţe de văz. Specifică acestei vârste este ideea de rebeliune care va genera sentimente contradictorii într-un copil cu – de exemplu – glaucom. Pe de o parte va avea nevoie de oameni pentru a se descurca în viaţă, pe de alta îi va respinge pentru a nu se simţi inferior. Alternanţa acestor două stări este – din nou – specifică celor cu tulburare de personalitate borderline. Nesiguranţa percepută a viitorului va favoriza apariţia gândirii dihotomice. Extremele cognitive vor fi bine definite şi acestea, la rândul lor, reprezintă un simptom al BPD-ului. Sentimentul de inutilitate şi de deficitar va face adolescentul să se agaţe de cei din jur, apoi să-i respingă, apoi iar să le caute compania. Un adolescent cu glaucom sau o altă deficienţă de vedere va căuta să se autovalorizeze pentru a-şi creşte stima de sine şi – automat – să se ridice artificial în ochii celorlalţi. Va apela cel mai probabil tot la extreme, prin comportament necorespunzător normelor sociale (antisocial, abuziv, lasciv, dependent). Va căuta extremele pentru a scăpa de sentimentul de vid interior şi episoadele de disociere: abuz de substanţe, relaţii sexuale cu parteneri multipli, relaţii sexuale neprotejate, consum de alcool, furt, automutilare (Schaffer, 1982).

În ceea ce-l priveşte pe adolescentul cu deficienţe de vedere, el este deja diferit, deci de ce să nu pluseze ca să arate lumii cât de diferit este? Îşi va căuta high­-ul în alte persoane, în substanţe care-i pot oferi fie şi temporar o altă stare de spirit, în relaţii intime şi de prietenie din care va stoarce cât mai rapid, cât mai mult. Se va îndepărta şi apropia succesiv de restul oamenilor într-o încercare de a se identifica cu ei, doar ca să întâmpine dificultăţi şi să încerce din nou.

După cum afirmam mai sus, şansele ca un copil cu deficienţe de văz să dezvolte tulburare de personalitate borderline sunt mai mari în cazul celor născuţi în familii cu deficienţe de văz şi cu atât mai mare în cazul copiilor cu deficienţe de văz născuţi în familii în care unul sau ambii părinţi sunt orbi. Copilul va ajunge gradat la concluzia că, cel puţin în timp, va deveni punctul de sprijin al familiei; că există o responsabilitate pe care va trebui să şi-o asume. Din cauza propriilor deficienţe de văz, copilul va percepe această responsabilitate ca fiind cu atât mai grea. De aici va apela la ruminaţii, se va lovi de piedici, va dezvolta anxietate sau stări disforice şi va intra într-un ciclu de tentativă-eşec care-i va amplifica tuburarea de personalitate.

Un alt factor care-i poate împinge pe cei cu deficienţe de vedere spre tulburarea de personalitate borderline este dorinţa de a se alinia normelor. Deficienţa de vedere este un impediment atunci când vine vorba de a funcţiona normal în cadrul grupului social. Includem aici relaţiile interumane, educaţia, locul de muncă, activităţile de zi cu zi. Ceea ce oamenii fără deficienţe de vedere iau ca un fapt dat, pentru cei cu glaucom este mai dificil de îndeplinit. De aceea, pentru a se alinia activităţilor pesoanelor de aceeaşi vârstă, cei cu deficienţe de vedere vor căuta să efectueze cât mai bine aceste activităţi. Munca va fi efectuată mai cu sârg pentru a nu lăsa loc erorii şi interpretării, relaţiile sexuale vor fi căutate şi duse la extrem pentru a asigura veridicitatea acestora, consumul de alcool în cercuri sociale se va transforma în abuz de dragul integrării. Aici intervine dependenţa de ceilalţi, un alt simptom al BPD-ului: dorinţa de a nu-i dezamăgi pe ceilalţi, de a nu-i speria sau aliena. Alienarea colegilor de lucru duce în viziunea celui cu BPD la ostracizare, la a fi perceput ca fiind diferit. Desigur, păstrarea relaţiilor sociale la un continuu perfect este imposibilă, iar micile eşecuri vor genera stări de anxietate şi depresie.

Această dorinţă de a-i mulţumi pe ceilalţi din cauză că depinzi de ei se leagă strâns nu doar de necesitatea de a fi acceptat în grupuri sociale ci şi de nevoia celui cu deficienţe de vedere de a se simţi util şi în siguranţă. Experienţa îi dictează că depinde de restul pentru a supravieţui, că are nevoie de ei în prezent şi în viitorul apropiat. Îndepărtarea celor din jur îi afectează viaţa nu doar pe plan social ci şi personal. Acest întreg ciclu este caracteristic celor cu tulburare de personalitate borderline.

Conform reviziei din martie 2014 a DSM V, incidenţa tulburării de personalitate borderline în rândul populaţiei globale este între 1,6% şi 5,9%.

Pentru o mai bună înţelegere a incidenţei tulburării de personalitate borderline ar fi necesară o serie de studii efectuate pe persoane cu deficienţe de văz, în special pe fiecare simptom în parte, inclusiv pe simptomele comorbidităţii (sentiment cronic de vid interior, depresie, anxietate), pentru a căuta corelaţie între gradul de manifestare al acestora în rândul populaţiei şi modul în care aceleaşi simptome se manifestă în rândul persoanelor cu deficienţe de vedere.

Dacă în unele cazuri la baza apariţiei BPD-ului stau cauze sociale, ar fi interesant de văzut dacă aceleaşi cauze sociale pot fi catalizatori ai tulburării de personalitate borderline în rândul nevăzătorilor. Sentimentul de inadaptare şi neajutorare generat de pildă de pierderea unuia dntre părinţi la o vârstă fragedă poate avea aceeaşi intensitate precum pierderea treptată a vederii la aceeaşi vârstă? Poate vestea inevitabilităţii orbirii provoca traume la fel de intense precum un abuz survenit înainte de vârsta adultă?

Un contraargument al incidenţei tulburării de personalitate borderline în rândul celor cu deficienţe de vedere ar fi dorinţa ultimilor de a evita stigma socială. Percepându-se ostracizaţi, cei cu deficienţe de vedere ar putea evita să lase simptomele BPD-ului să se manifeste în preajma altora, totul pentru a asigura integrarea socială. Este deci greu de spus cât din această dorinţă de integrare afectează veridicitatea răspunsurilor oferite în chestionarul MMPI-2-RF şi cât din manifestarea acestui tip de comportament (impulsiv, automutilant, dihotomic) este afectat de respectiva dorinţă. O persoană cu deficienţe de vedere ar putea întâmpina de exemplu probleme în a duce la bun sfârşit un act de automutilare din simplul motiv că nu i-ar putea ascunde ulterior eficient urmele ori din cauză că n-ar putea percepe vizual gravitatea acestuia. La fel – manifestarea impulsivităţii ar putea fi limitată de aceeaşi deficienţă de vedere. Este neclar încă în ce măsură comportamentul automutilant din rândul celor cu tulburare de personalitate borderline este perceput de către cei care îl practică; în ce măsură – de exemplu – sentimentul de vid interior şi durerea psihică sunt ”alungate” de percepţia durerii la nivelul dermei ori de conştientizarea acţiunii în sine pe cale vizuală. La urma urmei, percepţia vizuală este principalul mod de adunare a informaţiilor din mediul exterior, iar privarea de vedere ar putea contribui într-o anumită măsură la perceperea distorsionată a actului automutilant şi, implicit, a perceperii sentimentului de ”eliberare” consecutiv (Low, 2001).


Răzvan T. Coloja

Psiholog în Oradea. A terminat facultatea de Ştiinţe Socio-Umane (Psihologie), cea de Ştiinţe (Informatică), cea de Litere (Biblioteconomie) și masteratul de Psihologie Clinică, Consiliere și Psihoterapii. În prezent este doctorand în Sociologie. A publicat cinci romane şi câteva articole în reviste de specialitate.
Împarte cu prietenii:
Leave a reply