”Fobie” este un termen generic care face referire la teama iraţională şi persistentă faţă de ceva anume, un stimul specific reprezentând un obiect sau o circumstanţă care nu prezintă un pericol real şi imediat. Unii oameni se tem de înălţimi şi atunci numim acest fenomen ”acrofobie”. Alţii se tem de câini (o fobie des întâlnită şi în România unde maidanezii sut la ordinea zilei) şi numim asta ”canofobie”. Fobiile sunt tot atât de variate pe cât de variat este obiectul temerii persoanei. Există fobie faţă de durere (agliofobie), teama de diformităţi (dysmorphophobia), teama de japonezi (japanophobia), fobia de spitale (nosocomephobia) sau de păsări (ornithophobia). Claustrofobia este una din cel mai des întâlnite fobii şi face referire la teama de spaţii închise. Oamenii se tem de felurite lucruri, tangibile sau nu, unele mai bizare ca altele: păpuşi, fantome, sărut, stele, somn, teologie, zbor, femei frumoase, şoareci sau oameni fără păr.
În cele mai multe cazuri fobiile pot fi tratate prin desensibilizare progresivă, care se traduce prin expunerea treptată la obiectul fobiei. De exemplu, o persoană care se teme de înălţimi, prin intermediul mai multor şedinţe în care discută fobia cu psihologul va trebui în cele din urmă să înceapă un tratament care implică contactul cu obiectul fobiei. Dacă la început doar va discuta despre teama de înălţimi şi modul în care această teamă face persoana să se simtă, în cele din urmă ideal ar fi ca împreună cu psihologul persoana să fie cofruntată gradat cu obiectul temerii. S-ar putea începe prin a urca pe un scaun, la înălţime mică; într-o a doua şedinţă înălţimea va creşte şi persoana va trebui să se urce undeva mai sus şi să discute despre ceea ce simte. Şedinţele pot avea loc şi în apropierea unui balcon sau pod, în aşa fel încât persoana să se poată apropia în fiecare zi tot mai mult de margine. Într-o a treia şedinţă – de exemplu – psihologul şi fobicul se pot apropia la trei metri distanţă de marginea unui balcon şi să discute emoţiile care trec persoana fobică. Într-o a patra şedinţă distanţa se va micşora cu câţiva centimetri, apoi mai mult, până ce în decursul câtorva zile persoana fobică va fi reuşit să se apropie îndeajuns de mult de margine încât să se poată uita în jos.
Confruntarea gradată cu stimulul fobiei este un pas important în şedinţe şi permite persoanei să se obişnuiască cu acesta. Prin expunere progresivă persoana învaţă să-şi controleze anxietatea, să preia controlul asupra eventualelor atacuri de panică şi să se obişnuiască cu ideea că elementul fobic nu trebuie evitat cu îndârjire.
Nu toate fobiile se tratează uşor. Teama de lifturi de exemplu presupune accesul nerestricţionat la un lift, pe o perioadă mai lungă (o oră sau două pe şedinţă), ceea ce îngreunează procesul terapeutic. Teama de a zbura cu avionul ar presupune câteva şedinţe făcute la înălţime, ceea ce se poate dovedi costisitor şi aproape imposibil de realizat. Unele fobii precum fobia socială nu se pot trata prin desensibilizare progresivă, dar pentru aceste excepţii există terapii alternative care funcţionează. Întotdeauna, primul pas în tratarea unei fobii presupune ca pacientul să realizeze că are o problemă şi că aceasta nu va dispărea prin evitarea permanentă a elementului fobic.
Leave a reply