Mulţi oameni merg la psiholog cu dorinţa de a-şi rezolva problemele. Aproape toţi ajung acolo aştepându-se ca psihologul să le ofere soluţii clare la ceea ce-i frămâtă, să le ofere răspunsuri negru pe alb la întrebările lor şi – în general – să le facă problemele să dispară. O parte dintre clienţi cred că prin simplul act de a păşi pragul unui cabinet de psihologie problema lor e pe cale să se facă nevăzută. Asta se întâmplă în parte pentru că majoritatea clienţilor cred că psihologul e acolo ca să-i ajute prin sfaturi, că are răspunsurile la toate întrebările lor şi că, fără a depune nici cel mai mic efort, se pot lăsa în voia unui specialist.
Adevărul însă e cu totul altul. Încă din facultate, indiferent de forma de terapie pe care o practică, psihologii sunt antrenaţi să nu ofere sfaturi clienţilor. Motivele sunt variate, dar poate cel mai bun este cel care afirmă că o cale spre ”însănătoşire” o are doar clientul. Cu alte cuvinte, clientul trebuie să depună la rândul lui efort pentru a ieşi din situaţia întunecată în care se află şi nu să se bazeze pe psiholog pentru a-i rezolva problemele.
O altă motivaţie a faptului că psihologii nu dau sfaturi stă în deznodământul unor asemenea sfaturi. Dacă un client insistă iar psihologul cedează şi oferă un sfat concret, clientul, privindu-l pe psiholog ca pe un specialist, va tinde să pună în aplicare sfatul respectiv. Cum rareori avem control deplin asupra evenimentelor din viaţa noastră, sfatul urmat poate să aibă urmări nefaste asupra clientului. Caz în care vina va cădea asupra psihologului. Clientul nu-l va mai putea privi cu încredere iar relaţia terapeutică va fi afectată.
În al treilea rând, ca şi clienţii, psihologii sunt indivizi cu propria lor personalitate, experienţă profesională sau de viaţă. Un sfat venit din partea unui psiholog anume s-ar putea să nu coincidă neapărat cu planurile de viitor ale unui anume client. Viziunea asupra problemei poate varia de la specialist la specialist, iar clientul, în caz că va consulta doi sau mai mulţi psihologi cu aceeaşi problemă, va primi două sau mai multe sfaturi diferite. Ceea ce crează confuzie în client şi neîncredere vis-a-vis de psihologi.
Un psiholog nu poate judeca problema clientului decât prin propria lui prismă care este uneori parţial subiectivă. De aceea există reguli clare care impun psihologului un anumit cod de conduită, forme de terapie, un mod de gândire detaşat şi analitic şi – printre altele – ideea de a nu oferi sfaturi. În loc de sfaturi psihologul îi oferă clientului căi prin care acesta să dea singur de răspunsuri. De aceea, de multe ori, psihanaliştii răspund unei întrebări printr-o altă întrebare. La fel – cognitiv-comportamentaliştii se folosesc de aceeaşi tehnică pentru a face clientul să-şi pună întrebări cu privire la propriile idei legate de posibilele soluţii la problemă. Un ”Tu cum crezi că ai putea proceda?” îl face pe client să dezvolte ideea şi, în cadrul acestui proces, să găsească singur răspunsurile de care are nevoie.
Leave a reply